Aceasta ar fi o poveste de seara. Si pentru ca e o poveste „de nume”, ea e in primul rand cadou pentru Andreii mei preferati: Radu, Flo si Ondra (cum zice Lulu – si pentru ca ea e cauza, ea sa si traduca!)
Cele mai frumoase pijamale ale mele sunt acelea pe care le-am castigat de-a lungul timpului jucand go: tricouri albe, negre, cu guler sau maneci de diverse lungimi, ele sunt toate XL, XXL sau ceva pe-acolo. De asemenea, sunt marimi barbatesti. Nu ca nu le-as fi purtat afara, ba chiar as fi facut-o cu placere, dar sunt uriase. Asa ca singura varianta de a ma bucura de ele a ramas asta: au devenit colectia mea preferata de pijamale.
Ultimul din aceasta serie este totusi aparte, imi este scris numele pe spate. Ca daca am vreo dilema nocturna, sa fie la indemana. De altfel, povestea tocmai aici duce. Il purtam acu cateva nopti cand am avut urmatorul vis: eram in China (unde intre altele l-am si primit) si toata lumea ma striga pe numele meu chinezesc. Ma obisnuisem si intr-o anumita masura il si adoptasem, intocmai ca si Tiberiu, pe care imi si vine sa il prezint repede: citeam in sala de concurs si la un moment dat remarc un amic apropiindu-se de mine impreuna cu un chinez. De departe, mi s-a parut ca amicul meu vorbea romana…. in China, cu un chinez, nuuu, sigur mi s-a parut. Ajung langa mine si chinezul zambind imi spune cu un accent si cu o siguranta despre care nici nu stiu daca mai degraba m-au conectat sau deconectat de la pamant: „Buna ziua, numele meu romanesc este Tiberiu si sunt jurnalist…”. „Buna ziua. Sunt Irina. Imi pare bine sa va cunosc.” Mi-am aranjat imediat postura, vocabularul mult prea reverentios pt cei 28 de ani ai mei si probabil vreo 25 ai lui, dar ceva in atitudinea lui o cerea. Oricum, ca-ntr-o banda desenata, chenarul cu caractere italice de deasupra capului meu continea: „Eeeeh… ce?!” Nici nu stiam ce ma mira mai tare, extrema politete, pronuntia impecabila sau… Tiberiu?! M-am abtinut, dar la un moment dat, in final, mi-a venit sa-i spun: „Stii, e asa de frumos ca te cheama Tiberiu!”
Asa si eu, in vis imi era drag Wenyin, dar la u nmoment dat ceva s-a intamplat si m-a apucat panica: am vrut sa spun ca eu sunt Irina, dar nimeni nu parea sa o creada. Si-asa, ca-n apucaturile bizare de vis, singura maniera de a o arata era sa compar semnatura mea cu cea din buletinul de identitate. Nu ca ar fi una acolo, dar asa curgea povestea. Si, evident, buletinul de negasit. Dupa o serie indelungata de cautari, m-a apucat o nervozitate pe care si acum mi-o aduc aminte cu precizie.
Numai sa-mi fi adus aminte de tricou, poate exista optiunea de a spune convingator catre toti: „Uitati-va, numai uitati-va pe spatele meu!”
Cert, pe langa frumos si purtat cu mandrie noaptea, e si folositor – imi mai spune din cand in cand cine sunt, ca vezi, ceilalti din mine uita.
10112008 Bourg le Reine, in toiul noptii acasa
