mi-am parametrat emoţiile

Ieri, în metrou, mi-am adus aminte că am telefon nou şi mi-am zis să mă uit în el să văd ce şi cum, că si aşa nu apucasem. Nu-s prea multe funcţii, dar e mulţumitor mă gândesc. Apoi, îmi vine ideea să mă debarasez de toate presetările care nu o sa-mi folosească niciodată, să las mai mult loc pentru muzică, de exemplu. După toate încercările, spre uimirea mea telefonul meu cel nou şi frumos o să conţină până la capătul vieţii lui mesajul model, numai bun de activat în câteva secunde: “Şi eu te iubesc”. Mi s-au suprapus în minte bucăţi de scene văzute sau auzite în tren sau pe stradă şi au dat următorul film: Ea, poate nu încă 16 ani, cu gîndul la El, în tren, pe scări la metrou sau chiar în timp ce merge abia ieşită de la şcoală, manevrează cu un aer preocupat telefonul. Îi scrie: “Ieşi în seara asta, da?”. În zece secunde vine răspunsul: “Da”. Ea scrie iar: “Ne vedem acolo. Te iubesc”. Alte zece secunde, alt răspuns: “Şi eu te iubesc”. O am în faţa mea şi apropape că îmi stăpănesc cu greu curiozitatea: oare la ce se gândeşte mai tare acum, că el abia de-a nimerit tastele să-i spună repede că e într-un gând cu ea sau că, în sfârşit,  şi-a luat noul Nokia TM?

28112007

când e să nu fie

Marţea trecută, un amic mă aduce acasă şi la un moment dat îl aud : mâine e grevă, mai bine nu mă duc la lucru, că o să fie nebunie mare. Tu ? Ăăă, eu… de fapt de asta lucrez, pentru că e grevă !

Nu e chiar aşa de grav îmi zic, o să mă duc cu maşina (un noroc !), muncesc, nu poate să fie prea rău.

A doua zi dimineaţă, mă duc la benzinărie, pompa goală. Şi totuşi, mi-a acceptat cardul, poate e o greşeală. Mai încerc o dată. Buun, mi-a blocat cardul. Aşa se pare că se întâmplă când vrei să iei sau te prefaci că iei de două ori benzină cu acelaşi card. Oare o fi o măsură de securitate pentru cardurile furate ?! Iar dacă furi un card, care e probabilitatea să-ţi vină ideea să faci plinul tuturor maşinilor din cartier ? Mă rog, aş fi preferat să mă fur eu pe mine cu propriu-mi card, dar cum n-aveam de ales, m-am dus la altă benzinărie, evident mai scumpă şi ceva mai plină. În sfârşit, ajung la serviciu, nu mă lasă să intru în parcare, ne certăm două minute, renunţ, un vârf de noroc face să găsesc un loc aproape şi un altul ceva mai mare face să n-am amendă la sfârşitul zilei. Sus, redacţia închisă şi n-am chei ; sun securitatea, a durat o jumătate de oră, dar sunt la biroul meu. Seara ajung la analiză cu un sfert de oră întârziere, da’ bine că sunt acolo, măcar am reuşit parcarea vieţii mele : abia de sunt zece centimetri în faţă şi în spate, iar cu maşina asta fără servodirecţie, să ridic mâna apoi să sun la sonerie a fost chiar o realizare. Am uitat că n-am bani să plătesc şedinţa, dar omul îngăduitor, a lăsat-o pentru data viitoare; m-am înroşit, îmi venea cumva să-i spun că şi creierul meu pare să fie în grevă, mă rog, a înţeles el.

Joi încep să resimt ceva mai acut că emisiunea asta a albanezilor e predestinată să fie o catastrofă şi cum sunt în permanenţă în situaţia să depanez câte ceva, bucuria e mult umbrită. Mă simt ca într-o barcă găurită şi în loc să mă bucur de nuferii de pe lac sau de zgomotele tihnite din jur, sunt cu o găleată în mână şi fac repetitiv acelaşi gest salvator de a da apa afară.

Vineri îmi zic că nu poate să dureze şi cu cât mă detaşez mai tare, cu atât se vor opri mai repede. Ce mai contează că jurnalistul a prezentat-o pe PJ Harvey drept cântăreaţa de succes polly jean (că dacă tot sunt două, poate că-s de-ajuns ca nume şi prenume !) ce urma să încânte audienţa alături de la fel de cunoscutul Henry Lee cu o piesă numită chiar Nick Cave ?! Şi, dacă eşti suficient de detaşat îmi zic, poţi să ajungi acasă cu zâmbetul pe buze încă, după doi km făcuţi rotunjit în două ore !

Sâmbătă şi duminică a plouat aşa de mult încât aproape că îmi vine să le şterg de pe hartă.

Azi trebuia să încep serviciul la 5h şi, ca înainte de orice primă zi prea de dimineaţă, m-am trezit de o mie de ori întrebându-mă dacă nu cumva ceasul a sunat şi nu ştiu nimic, dacă mai am mult de dormit sau altele tehnice. Dar e bine, mă trezesc bine, deşi e grevă am în continuare maşina, circul la ore la care cei cu care ar trebui să mă înghesui dorm încă, parcarea e goală, toţi sunt aşa năuci că nimeni nu articulează decât rar ceva. Ziua e foarte lungă pentru că-s aşa de mulţi care şi-au luat concediu să evite greva, încât muncesc cum nici n-am voie s-o fac, dimineaţă şi după-amiază. E ok, ca e numai azi până la urmă. Ar fi fost exact momentul potrivit pentru o cafea, dar mi-am uitat acasă portmoneul… permisul de conducere… cardul… banii… nu-i nimic, vine în curând o pauză de câteva ore bune în care o să mă duc să iau o amică : mi-a povestit că o găsesc cu masa pusă, îmi face cafea adevarată. Fac într-o oră jumătate un drum de zece minute, dar simt că merită ; altfel aş fi stat să dorm pe mine învârtindu-mă pe culoare rotunde. Sunt şi locuri de parcare lângă casa ei, numa n-am cu ce plăti, că celebrul card pe care-l vor aparatele e în portmoneu, nu-i asa ?! Sus, abia ajunsă, sună telefonul : e şeful meu care vrea să lucrez şi în următoarele două zile de dimineaţă. Păi… eu mâine şi poimîine lucrez ziua. Aaa, ştiu, vroiam să ştiu dacă pot conta pe tine şi dimineţile ? Sigur , se poate ?! Ajung iar la lucru. Cumva duc la bun sfârşit treaba şi plec spre analiză. O las în drum şi pe amică şi, într-adevăr, de data asta n-a durat prea mult. Apoi iar nimeresc în ambuteiaje. Îmi zic că e totuşi o şansă să ajung la timp. Şi minutele trec. Mă jenează pentru că îmi pasă tare de şedinţa asta. O să întârzii ? Probabil, dar îl sun să previn. De două zile însă nu mai am credit la telefon. M-aş opri să-mi cumpăr, dacă aş avea cardul din portmoneu, nu ? Se apropie ora şi încep să mă bântuie tot felul de gânduri : dacă m-aş opri lângă o filială a băncii mele, să le spun că sunt clientă şi că sunt într-o situaţie specială şi i-aş ruga să mă lase să dau un telefon ; apoi îmi zic că e ridicol şi, râzând, mă gândesc că ar fi fost fain să fie azi ziua mea, ar fi sporit şansele să mă sune totuşi cineva, poate aş găsi o soluţie. Mi-am petrecut aproape întreaga şedinţă pe Alesia identificându-mă cu galii, uitându-mă la ceas şi făcând joc de glezne cu ambreiajul şi frâna. Se degajează oarecum traficul şi îmi zic că până la urmă, chiar şi cinci minute de obţin, condiţiile n-au fost tocmai favorabile. Şi în clipa următoare o maşină îmi taie faţa, frânez, e ud pe jos, derapez. Îngheţ maşina în mijlocul intersecţiei. Avusesem prioritate. Un moment în care toate gândurile se ciocnesc ca într-o poţiune făcută din resturi şi la repezeală, din care se decantează ca un precipitat ideea că stelele au făcut totuşi să fiu acolo două secunde mai târziu, că ar fi nimerit în plin portiera de pe partea stângă. Sunt foarte calmă. Pornesc motorul şi plec. Acum sunt foarte hotărâtă să se întâmple ceea ce vreau : un duş cald. Mă duc acasă deci.

19112007

accept

Lumea mea îşi schimbă culorile. Cu zgomot de şantier: cuie bătute, plăci grele care cad, rotopercutoare, sticlă perforată şi mult praf. Uneori am senzaţia că aud în ceafă uruitul betonierei care încheagă emoţia fiecărui fir de nisip şi rotaţia care o solidifică. Şi mă trece-n lung şi-n lat neputinţa. Mă simt ca un copil a cărui mână a plecat să tragă linii pe hârtie şi-ntr-o zi, pe drum, s-a întâlnit cu Legea, iar de-atunci linia s-a crispat, s-a ordonat, s-a adunat si-a devenit literă. Întotdeauna mi-a fost greu de strunit dorinţa, ceea ce face ca reacţia să fie pe măsură şi să astupe puţin curiozitatea faţă de nuanţele ce vor să vină; iar Neputinţa-mi de aici e Legea de-acolo. Şantierul din curtea mea pare să mai dureze o vreme şi cum n-am căşti, plec urechea cu cel mai mare interes faţă de fiecare zgomot, că cine ştie… poate într-o bună zi o să devină muzică.

121107 pe seară, acasă

dans

Sunt în picioare nemişcată. Am ochii închişi şi tălpile goale, lipite de pământ aşa încât să simt cum se aşează toată greutatea corpului, într-o verticală parcă tăiată cu cuţitul. Un balans uşor îmi spune că eu mă aşez mai degrabă spre vârfuri, nu spre călcâie, dar tălpile rămân nedezlipite de sol. Aştept. Se aud suflătorile departe, alături de o percuţie metalică, înaltă. Corpul începe să vibreze. Simt fiecare muşchi cum se trezeşte şi se scutură de toată utilitatea gestului. Trebuie să le urmez. Braţele pipăie aerul din jurul meu, umerii pândesc fiecare accent. Se apropie flautul, se înclină, tremură, se scutură şi lasă loc tobelor. O bătaie grea, hotărâtă şi joasă, pe care numai şoldul ştie s-o marcheze, printr-o lovitură rapidă şi seacă, lăsând în urmă restul corpului. Apoi o alta ; una dupa alta fac ritmul. Abdomenul şerpuieşte, pieptul vine în faţă, omoplaţii se lasă într-o linie oblică faţă de pământ şi cer. Flautul intră iar să dea măsura. Picioarele sunt nemişcate, mâinile unduiesc, capul se lasă pe spate şi torsul se apleacă înapoi într-o mişcare alunecoasă şi tremurată de la stânga la dreapta. Aceeaşi măsură : umerii ies pe rând înainte. Bazinul tremură ritmic în sus şi-n jos odată cu tobele. Totul se roteşte. Şi linişte. Am braţele complet ridicate, împreunate deasupra capului şi am revenit la veticalitatea iniţială. Apoi o buclă scurtă, pregătitoare, a percuţiei. Încă una. Şi şoldurile devin una cu mâinile care lovesc tobele : sec, moale, aşezat, rotit. Abdomenul urcă şi coboară ritmic, până când flautul vine să ceară umerii, pieptul, spatele, mâinile. Tobele rămân în faţă, dar instrumentele din fundal spun ca totul să se arcuiască, să se răsucească, să alunece şi să se întoarcă. Flautul dă măsurile de sfarşit, pe când corpul se duce şi se-aduce. Şi peste toată liniştea nu se mai aude decât tremurul din inerţie al muşchilor obosiţi şi răsuflarea uşor accelerată care poartă între înăuntru şi afară plăcerea momentului.

071107 Bourg la Reine