poza de demult

cea care zâmbeste, bronzată şi cu umbre de frunze pe faţă e mama – la mulţi ani, mama!

iar cel cu mutra e fratele – cu un strop de întârziere, la mulţi ani, ionucu!

probabil august ‘78, în curtea casei bunicii, la Constanţa 

tommy smith and band

În ultima vreme am avut o dispoziţie foarte rock; a fost foarte tare, ca o nostalgie a unor ani pe care nu i-am trăit, dar care m-ar fi vrăjit atunci, înzecit probabil, faţă de cum o face acum urma lor relativ fidel trasată pe peliculă.

Azi, însă, ca un intermezzo, mi-am adus aminte de o zi de sfârşit de vară, de un concert, de o poveste: pe Tommy Smith l-am întâlnit la un concert la Sala Radio, în timpul Festivalului zilelor britanice la Bucureşti, în 2000. Nu cred să fiu în stare să recunosc vreo bucată din ce a cântat atunci, dar ştiu că mi-a plăcut foarte tare saxofonul lui sprinţar, frumos armonizat cu o pereche de tobe absolut electrizate, cărora le ţineau isonul un pian şi-un contrabas. N-am mai auzit de el apoi, dar nici nu l-am uitat.

Iar vara asta, aproape întâmplător, ajung la concertul lui într-un club. Un saxofon englezesc, de data asta între pian, contrabas şi tobe franţuzeşti, au degajat cerul unei săli fără lumină, într-o seară ploioasă de sfârşit de vară, în Paris. Multumesc domnule Smith, it was nice meeting you… seven years after!

27082007 Sunside Jazz Café, Paris

poveste de ajun

Un pic înainte de Crăciun, neaşteptat a poposit un brad în căsuţă: mic, strâmb şi foc de frumos. E de ajuns să plimbi palma aproape complet întinsă peste ace ca să simţi mătase. Şi e aşa târziu şi somn, că nu-l mai pot decora. I-am agăţat la repezeală doar un iepure de lemn pe care l-am zărit în ultimul moment în bolul cu mărgele. Acum mă uit, că sunt aşa de discrepante proporţiile lui cu ale bradului, că pare singur, aruncat în imensitate. Dar se pun reciproc în evidenţă: el – mic, face din brad o pădure, iar bradul face fond pentru culorile lui. Aşadar, el e Chiriac, iepurele paznic al pădurii, îmbrăcat într-o fustă roşie cu buline albe şi volane albastre, asortate cu cămaşa de marinar. Pare voluminos, dar în realitate nu-i mai gros de 5 mm şi zâmbeşte cu aerul că ar fi o ispravă să furi un trombon şi să suflii în el nebuneşte până îl goneşti pe Moş Crăciun.

A doua zi, spre seară au venit şi restul: globuri bej si roşii cu model, aduse de departe anul trecut, două tobe învelite în carouri scoţiene; un brad mititel cioplit în lemn; o păpuşă îmbrăcată în Moş Crăciun, căreia i-aş zice Tereza; omul de zăpadă pictat în pasteluri delicate; globul albastru în fir de mătase; îngerii de porţelan, unul grăsun, cu alură de călugăr gurmand şi şugubăţ care parcă visează la spuma berii proaspăt formată la rasul paharului şi la friptura din cuptor, iar celălalt zvelt cu aerul mulţumit, ca şi cum abia ar fi terminat o miniatură îngrijită ce decorează marginile cărţii lăsate deschise în bibliotecă; vrăjitoarea cu căutare de fetiţă, îmbrăcată corect în rochie de catifea şi Walter, greierul cu elitre roşii, frac verde sclipitor, joben, baston, pantaloni îndeajuns de scurţi încât să se vadă ciorapii şi ochi bulbucaţi. În vârf, un brad de carton, pe dosul căruia scrie cunoscut: “Pentru Irina…”. L-am pus acolo, ca pe toate celelalte, de dragul unei amintiri şi sub impresia că în brad poate sta orice. E o adunătură pe cinste, care îmi pare că se asortează doar prin expresia: ca un pom de Crăciun. Şi, pentru o ultimă tuşă, beteală şi beculeţe.

E dizarmonic şi frumos şi, de atâta vreme, în fiecare an mă lasă cu gura căscată.

241207 Bourg la Reine