inceputul

oo-ul de piaaaa-tra s-a a-seza-at,

aaa ve-ni-it aa-paaaa si l-a laa-sat…

28052008 Helsinki

tommy smith and band

În ultima vreme am avut o dispoziţie foarte rock; a fost foarte tare, ca o nostalgie a unor ani pe care nu i-am trăit, dar care m-ar fi vrăjit atunci, înzecit probabil, faţă de cum o face acum urma lor relativ fidel trasată pe peliculă.

Azi, însă, ca un intermezzo, mi-am adus aminte de o zi de sfârşit de vară, de un concert, de o poveste: pe Tommy Smith l-am întâlnit la un concert la Sala Radio, în timpul Festivalului zilelor britanice la Bucureşti, în 2000. Nu cred să fiu în stare să recunosc vreo bucată din ce a cântat atunci, dar ştiu că mi-a plăcut foarte tare saxofonul lui sprinţar, frumos armonizat cu o pereche de tobe absolut electrizate, cărora le ţineau isonul un pian şi-un contrabas. N-am mai auzit de el apoi, dar nici nu l-am uitat.

Iar vara asta, aproape întâmplător, ajung la concertul lui într-un club. Un saxofon englezesc, de data asta între pian, contrabas şi tobe franţuzeşti, au degajat cerul unei săli fără lumină, într-o seară ploioasă de sfârşit de vară, în Paris. Multumesc domnule Smith, it was nice meeting you… seven years after!

27082007 Sunside Jazz Café, Paris

dans

Sunt în picioare nemişcată. Am ochii închişi şi tălpile goale, lipite de pământ aşa încât să simt cum se aşează toată greutatea corpului, într-o verticală parcă tăiată cu cuţitul. Un balans uşor îmi spune că eu mă aşez mai degrabă spre vârfuri, nu spre călcâie, dar tălpile rămân nedezlipite de sol. Aştept. Se aud suflătorile departe, alături de o percuţie metalică, înaltă. Corpul începe să vibreze. Simt fiecare muşchi cum se trezeşte şi se scutură de toată utilitatea gestului. Trebuie să le urmez. Braţele pipăie aerul din jurul meu, umerii pândesc fiecare accent. Se apropie flautul, se înclină, tremură, se scutură şi lasă loc tobelor. O bătaie grea, hotărâtă şi joasă, pe care numai şoldul ştie s-o marcheze, printr-o lovitură rapidă şi seacă, lăsând în urmă restul corpului. Apoi o alta ; una dupa alta fac ritmul. Abdomenul şerpuieşte, pieptul vine în faţă, omoplaţii se lasă într-o linie oblică faţă de pământ şi cer. Flautul intră iar să dea măsura. Picioarele sunt nemişcate, mâinile unduiesc, capul se lasă pe spate şi torsul se apleacă înapoi într-o mişcare alunecoasă şi tremurată de la stânga la dreapta. Aceeaşi măsură : umerii ies pe rând înainte. Bazinul tremură ritmic în sus şi-n jos odată cu tobele. Totul se roteşte. Şi linişte. Am braţele complet ridicate, împreunate deasupra capului şi am revenit la veticalitatea iniţială. Apoi o buclă scurtă, pregătitoare, a percuţiei. Încă una. Şi şoldurile devin una cu mâinile care lovesc tobele : sec, moale, aşezat, rotit. Abdomenul urcă şi coboară ritmic, până când flautul vine să ceară umerii, pieptul, spatele, mâinile. Tobele rămân în faţă, dar instrumentele din fundal spun ca totul să se arcuiască, să se răsucească, să alunece şi să se întoarcă. Flautul dă măsurile de sfarşit, pe când corpul se duce şi se-aduce. Şi peste toată liniştea nu se mai aude decât tremurul din inerţie al muşchilor obosiţi şi răsuflarea uşor accelerată care poartă între înăuntru şi afară plăcerea momentului.

071107 Bourg la Reine