Marţea trecută, un amic mă aduce acasă şi la un moment dat îl aud : mâine e grevă, mai bine nu mă duc la lucru, că o să fie nebunie mare. Tu ? Ăăă, eu… de fapt de asta lucrez, pentru că e grevă !
Nu e chiar aşa de grav îmi zic, o să mă duc cu maşina (un noroc !), muncesc, nu poate să fie prea rău.
A doua zi dimineaţă, mă duc la benzinărie, pompa goală. Şi totuşi, mi-a acceptat cardul, poate e o greşeală. Mai încerc o dată. Buun, mi-a blocat cardul. Aşa se pare că se întâmplă când vrei să iei sau te prefaci că iei de două ori benzină cu acelaşi card. Oare o fi o măsură de securitate pentru cardurile furate ?! Iar dacă furi un card, care e probabilitatea să-ţi vină ideea să faci plinul tuturor maşinilor din cartier ? Mă rog, aş fi preferat să mă fur eu pe mine cu propriu-mi card, dar cum n-aveam de ales, m-am dus la altă benzinărie, evident mai scumpă şi ceva mai plină. În sfârşit, ajung la serviciu, nu mă lasă să intru în parcare, ne certăm două minute, renunţ, un vârf de noroc face să găsesc un loc aproape şi un altul ceva mai mare face să n-am amendă la sfârşitul zilei. Sus, redacţia închisă şi n-am chei ; sun securitatea, a durat o jumătate de oră, dar sunt la biroul meu. Seara ajung la analiză cu un sfert de oră întârziere, da’ bine că sunt acolo, măcar am reuşit parcarea vieţii mele : abia de sunt zece centimetri în faţă şi în spate, iar cu maşina asta fără servodirecţie, să ridic mâna apoi să sun la sonerie a fost chiar o realizare. Am uitat că n-am bani să plătesc şedinţa, dar omul îngăduitor, a lăsat-o pentru data viitoare; m-am înroşit, îmi venea cumva să-i spun că şi creierul meu pare să fie în grevă, mă rog, a înţeles el.
Joi încep să resimt ceva mai acut că emisiunea asta a albanezilor e predestinată să fie o catastrofă şi cum sunt în permanenţă în situaţia să depanez câte ceva, bucuria e mult umbrită. Mă simt ca într-o barcă găurită şi în loc să mă bucur de nuferii de pe lac sau de zgomotele tihnite din jur, sunt cu o găleată în mână şi fac repetitiv acelaşi gest salvator de a da apa afară.
Vineri îmi zic că nu poate să dureze şi cu cât mă detaşez mai tare, cu atât se vor opri mai repede. Ce mai contează că jurnalistul a prezentat-o pe PJ Harvey drept cântăreaţa de succes polly jean (că dacă tot sunt două, poate că-s de-ajuns ca nume şi prenume !) ce urma să încânte audienţa alături de la fel de cunoscutul Henry Lee cu o piesă numită chiar Nick Cave ?! Şi, dacă eşti suficient de detaşat îmi zic, poţi să ajungi acasă cu zâmbetul pe buze încă, după doi km făcuţi rotunjit în două ore !
Sâmbătă şi duminică a plouat aşa de mult încât aproape că îmi vine să le şterg de pe hartă.
Azi trebuia să încep serviciul la 5h şi, ca înainte de orice primă zi prea de dimineaţă, m-am trezit de o mie de ori întrebându-mă dacă nu cumva ceasul a sunat şi nu ştiu nimic, dacă mai am mult de dormit sau altele tehnice. Dar e bine, mă trezesc bine, deşi e grevă am în continuare maşina, circul la ore la care cei cu care ar trebui să mă înghesui dorm încă, parcarea e goală, toţi sunt aşa năuci că nimeni nu articulează decât rar ceva. Ziua e foarte lungă pentru că-s aşa de mulţi care şi-au luat concediu să evite greva, încât muncesc cum nici n-am voie s-o fac, dimineaţă şi după-amiază. E ok, ca e numai azi până la urmă. Ar fi fost exact momentul potrivit pentru o cafea, dar mi-am uitat acasă portmoneul… permisul de conducere… cardul… banii… nu-i nimic, vine în curând o pauză de câteva ore bune în care o să mă duc să iau o amică : mi-a povestit că o găsesc cu masa pusă, îmi face cafea adevarată. Fac într-o oră jumătate un drum de zece minute, dar simt că merită ; altfel aş fi stat să dorm pe mine învârtindu-mă pe culoare rotunde. Sunt şi locuri de parcare lângă casa ei, numa n-am cu ce plăti, că celebrul card pe care-l vor aparatele e în portmoneu, nu-i asa ?! Sus, abia ajunsă, sună telefonul : e şeful meu care vrea să lucrez şi în următoarele două zile de dimineaţă. Păi… eu mâine şi poimîine lucrez ziua. Aaa, ştiu, vroiam să ştiu dacă pot conta pe tine şi dimineţile ? Sigur , se poate ?! Ajung iar la lucru. Cumva duc la bun sfârşit treaba şi plec spre analiză. O las în drum şi pe amică şi, într-adevăr, de data asta n-a durat prea mult. Apoi iar nimeresc în ambuteiaje. Îmi zic că e totuşi o şansă să ajung la timp. Şi minutele trec. Mă jenează pentru că îmi pasă tare de şedinţa asta. O să întârzii ? Probabil, dar îl sun să previn. De două zile însă nu mai am credit la telefon. M-aş opri să-mi cumpăr, dacă aş avea cardul din portmoneu, nu ? Se apropie ora şi încep să mă bântuie tot felul de gânduri : dacă m-aş opri lângă o filială a băncii mele, să le spun că sunt clientă şi că sunt într-o situaţie specială şi i-aş ruga să mă lase să dau un telefon ; apoi îmi zic că e ridicol şi, râzând, mă gândesc că ar fi fost fain să fie azi ziua mea, ar fi sporit şansele să mă sune totuşi cineva, poate aş găsi o soluţie. Mi-am petrecut aproape întreaga şedinţă pe Alesia identificându-mă cu galii, uitându-mă la ceas şi făcând joc de glezne cu ambreiajul şi frâna. Se degajează oarecum traficul şi îmi zic că până la urmă, chiar şi cinci minute de obţin, condiţiile n-au fost tocmai favorabile. Şi în clipa următoare o maşină îmi taie faţa, frânez, e ud pe jos, derapez. Îngheţ maşina în mijlocul intersecţiei. Avusesem prioritate. Un moment în care toate gândurile se ciocnesc ca într-o poţiune făcută din resturi şi la repezeală, din care se decantează ca un precipitat ideea că stelele au făcut totuşi să fiu acolo două secunde mai târziu, că ar fi nimerit în plin portiera de pe partea stângă. Sunt foarte calmă. Pornesc motorul şi plec. Acum sunt foarte hotărâtă să se întâmple ceea ce vreau : un duş cald. Mă duc acasă deci.
19112007
